Nu mă uita...

        O sa iti las o suta de mesaje chiar daca tu imi lasi unul-doua , chiar daca imi raspunzi sec si scurt, iti voi da mereu mesaje ca sa iti spun cat de mult de iubesc, sa nu uiti lucru asta. Sunt de parere ca pe mine m-ai uitat de mult, dar iubirea mea n-o uita, pentru ca este sincera si infinita. Doar atat am fost, sunt si voi fi in stare sa iti ofer!
         Imi este atat de greu sa renunt, si cand ma gandesc cate am suportat ca sa ajungem aici, cate lacrimi am varsat, cat am inghitit in sec si cat am suferit astfel incat la final sa primesc nepasarea ta.
         Ce am facut sa primesc asta, iubitule? Dragul meu, doar de iubirea ta am nevoie, tu sa imi fi alaturi, am nevoie de atentia ta si sa vad ca iti pasa... ca ii pasa cuiva in viata asta de mine, de ce fac, daca sunt bine... din pacate nu am avut parte de acesta "pasare" 

         Sunt la final de drum, nu imi mai pasa de nimic,  de familie sub nici-o forma, intreaga mea familie ma uraste, nu stiu daca ce am eu se poate numii familie. Imposibil! Vad peste tot modele de familii: in mass-media, in viata de zi cu zi, vad familiile prietenilor, vecinilor... ce am eu nu se poate numii familie sau cel putin familia mea... nu mai intra in discutie de dragostea parinteasca, sfaturile parintesti sau cultura parinteasca...

De prieteni simt ca nu mai am nevoie... ma cauta strict in momentul in care sunt in impas si au nevoie de mine... nu mi se pare normal. Poate ca datorita acestor lucruri m-am inchis in mine, in intunericul meu, dorindu-mi cu ardoare ca totul sa ia capat, sa scap de tot, de toti...