Te-am iertat pentru fiecare clipă de neîncredere pe care am fost nevotă să o suport de dragul tau. Te-am iertat pentru toate lacrimile plânse, pentru toate reproşurile pe care le-am ucis pe buze de dragul speranţei că totul s-ar putea repara între noi şi că totul ar putea fi ca înainte. Te-am iertat pentru visurile pe care m-ai lăsat să le cresc în suflet si sa ma gandesc la un viitor in doi, in sfarsit, dar nu a fost sa fie... N-am putut să te iert pentru că nu m-ai iubit. Că nu m-ai putut iubi nu a fost o vină. Un destin trist pe care mi-l accept, dar nu a fost o vină aşa că nu te pot ierta pentru asta şi nici nu te pot condamna. Te-am iertat pentru faptul că ai plecat şi, deşi o parte din mine te ţinea strâns de mână şi nu te-ar fi lăsat în veci să pleci, mi-am explicat că iubire fără iubire nu se poate. Mi-am explicat că nu te pot condamna la o viaţă fără iubire… Aşa cum ai făcut tu când mi-ai creat iluzii şi m-ai făcut să am speranţe mari pentru o viaţă fericită şi un ,,noi” care să le demonstreze tuturor cât de frumoasă e iubirea… Te-am iertat pentru că dacă nu plecai tu, atunci aş fi plecat eu şi în final tot aici ne-am fi iertat şi pentru faptul că am lăsat iubirea să mă orbească atât de tare încât nu am putut să văd că nimic nu a fost aşa cum credeam eu încă de la început.
De iertat, te-am iertat, dar de durut, încă doare… Pentru că am crezut că tu eşti atfel. Şi de fapt tu eşti altfel, doar că nu a fost să fie… Noi suntem o altă iubire consumată în nu a fost să fie…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu